Trăim într-o lume foarte tristă, zic eu. Sau poate oamenii o întristează. Trăim într-o lume în care oamenii uită. Uneori. Sau se fac că uită, de cele mai multe ori. Trăim într-o lume în care oamenilor nu le pasă. Sau se fac că nu le pasă. Deseori. Trăim într-o lume în care oamenii spun ușor ”Nu doare”. Uneori. Sau se fac că nu simt că doare. Fals? Nu. Ciudat? Oarecum. Real? Mereu.
Urăsc indiferența oamenilor atunci când se prefac că le pasă și zâmbesc ironic atunci când sunt lângă tine doar când le e și lor bine. Mă doare falsitatea cu care zâmbim şi spunem “da, te ajut” şi apoi pe la spate ne strâmbăm.
Uităm să comunicăm, să spunem ce ne deranjează şi tot mai mult preferăm să fim singuri. Ne rănesc majoritatea şi la rândul nostru îi rănim pe alţii,pentru că aşa suntem obişnuiţi. Nu mai cerem când vrem ceva, ci ne servim direct.
Nu mai atenționăm când vrem să lovim şi o facem direct şi apoi mai şi plecăm. Urăsc faptul că am ajuns să ne urâm între noi, să nu ne mai vorbim, şi nici măcar să nu ne mai dorim fericirea celui de lângă noi.
Suntem egoişti şi ne pierdem într-o realitate crudă luăm în râs pe cel de lângă noi şi dacă ceva nu ne convine, ne bosumflăm şi întoarcem spatele. Uităm să spunem “te rog”, uităm să mulţumim şi aşteptăm că cei din jur să ne înţeleagă şi să fie la dispoziţia noastră.
Ne pierdem o parte din raţiunea de a fi oameni şi ne transformăm în roboţi care doar produc şi vând, de la sentimente până la bunuri. Suntem mai nervoşi pe zi ce trece şi ajungem să vorbim doar prin ţipete.
Falsul a devenit un instrument la modă, într-o societate lipsită de repere valorice reale.