Cei care au petrecut anii de liceu, facultate în cămin/la gazdă/în chirie, departe de părinți îmi vor înțelege următoarele rânduri. Este vorba de formarea pe care o primim, încercarea de a deveni adulți cu doruri, lipsuri, încercări de suplinire a tot ceea înseamnă acasă. Sună filosofic, dar nu este.
În prima zi de facultate, mi-am dus în camera de cămin, pe care o mai împărțeam cu alte 4 colege, cam tot ce se găsea în camera de acasă, în afară de mobilă, bineînțeles :)) Prima etapă, în primul an petrecut departe de părinți a fost deprinderea de a mă trezi în altă cameră, zi de zi, diferită de cea în care am stat 18 ani. Apoi, am învățat să țin lângă mine doar lucrurile cu adevărat necesare. Evidențiez asta pentru că la mine a fost destul de greu.
În momentul în care m-am mutat în chirie, a fost și mai greu cu mâncarea. Chiar dacă în toți anii petrecuți la mama, cu mama m-a bătut la cap să învăț să gătesc, mai mult de 2 ochiuri prăjite nu știam să fac. Într-o încercare, încă de prin anul 2 de facultate, am reușit să ard mâncarea și să umplu de fum tot palierul. Așadar, nimic nu era ca acasă.
În primul an petrecut la București am primit de la mama niște oale, ustensile pentru gătit, alimente pentru acest procedeu, daaar față în față cu acestea eram destul de panicată. A venit o perioadă grea, mama s-a îmbolnăvit și am fost nevoită să învăț cam tot ce făcea ea prin casă, ca o moldoveancă adevărată. De la două ochiuri am ajuns la sarmale, de la pâine prăjită cu unt (desert) am ajuns la cozonaci și tot felul de preparate specifice bucătăriei tradiționale moldovenești.
Recunosc, pentru mine, e suficient să-mi fac și o salată, dar întâlnirile cu prietenii nu pot fi lăsate așa în voia sorții. Și iată-mă ajunsă la replica: dar fă-ne și tu ceva bun, ca la mama ta acasă. Introducerea a fost destul de lungă pentru descrierea unei prăjituri, dar pentru mine a ajunge să pregătesc așa ceva a însemnat să trec prin niște experiențe, să capăt niște ani.
Cu o poveste în spate și cu ingredientele necesare, am ajuns să fac Zburlita mamei. Nu a ieșit întocmai la aspect, la gust a fost undeva pe la 95 la % asemănătoare, dar asta pentru că îmi lipsește răbdarea mamei, ingredientul secret.
Și chiar și așa, pentru niște momente, această prăjitură m-a făcut să mă simt ca în anii copilăriei, atunci când priveam pe furiș la cuptorul încins și abia așteptam să fie scoasă de acolo, să gust și eu din ea. Era preferata mea, este și acum. Pentru preparare este nevoie în primul și-n primul rând de magiun adevărat. Ori dintr-ăla de acasă, ori, cel de care am cam auzit cu toții, magiunul de Topoloveni. Este cel mai cunoscut, fiind singurul produs românesc recunoscut la nivelul UE ca unic, tradițional și autentic. A primit de asemenea timp de doi ani consecutiv două stele Michelin (din trei maximum) la International Taste and Quality Institute din Bruxelles.
Așadar, după o vizită la magazinul de pe strada C. A. Rosetti nr. 26 și cu restul ingredientelor, am pregătit desertul copilăriei. Este cel mai simplu de făcut, durata de preparare este foarte mică și merge bine și cu un pahar de vin moldovenesc lângă.
Magiunul de prune de Topoloveni este un fel de ingredient secret, îl recomand, e exact ca acela din copilărie făcut de mama, nu conține zahăr, putând fi consumat chiar și de diabetici. Ajunsă la acest capitol, pot spune că la Magazinul din C.A. Rosetti mai sunt niște delicatese la borcan, dulcețurile de căpșune, cireșe negre și trandafir sau topinambur. Mie-mi amintesc tot de copilărie, de diminețile în care mama insista să consum acele feliuțe de pâine unse cu dulceață sau de vizitele la rude în care primeam acea farfuriuță cu dulceață și-un pahar de apă rece. :D
Am vrut să scriu despre prăjitură și totuși am povestit despre nostalgia copilăriei, a anilor petrecuți la mama acasă.
Într-o notă veselă, aș vrea să dau provocarea mai departe, prietenei mele Laura pentru a afla ce desert o face să-și amintească de cum era în copilăria ei. :D