O tot zic de aproape 6 ani și-n fiecare zi îmi reconfirm acest lucru. Mi-a dat nespus de multe lucruri acest oraș, pozibilități, prieteni, amintiri, mi-a și luat, mă ține departe de familie, de adevăratul acasă. Dar până la urma urmei, trebuie să țin privirea îndreptată spre ceea ce-mi face bine și care mă face să mă energizez zi de zi.
Și mă ajută mult și faptul că mă rup de cotidian colindându-i străzile acestui oraș. Uneori merg fără să știu exact pe unde ajung, săptămânile trecute mi-am luat ca și ghid cartea Cellei Serghi, Pânză de păianjen, carte despre care trebuie să recunosc faptul că plusat la dragul prins de acest oraș.
De curând am dat de casa unui scriitor, mi-am făcut poza tradițională, o ușă, niște raze de soare, bonus o pisică și am aruncat o privire și la plăcuța care indica un fost proprietar. Este vorba de casa în care a locuit Barbu Brezianu și pe care l-am cercetat imediat pentru a descoperi că există viață și după Marin Sorescu, al meu favorit. Mă bucur de această descoperire pentru că astfel am mai învățat câte ceva despre o personalitate care a întreprins ceva cu folos pentru noi cei care-am mai rămas.
Barbu Brezianu (n. 18 martie 1909, București, d. 14 ianuarie 2008) a fost un istoric și critic de artă, scriitor, publicist și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Artiștilor Plastici (secția critică). Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncușiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în țară.
Omul a oftat gând.
Popasul sus – cu dor –
Căzu-n dar florilor.”