Respect este ceea ce merită să arătăm persoanelor cu dizabilităţi. Am mai spus-o şi cu siguranţă o voi mai zice: persoanele cu dizabilităţi luptă şi muncesc mult mai mult decât unele persoane normale.
Acestea sunt nişte persoane luptătoare, nu merită privite cu milă pentru problemele pe care le au fără voia lor. Am avut şansa să cunosc astfel de modele care, pe parte motivaţională, sunt extraordinare. Au o mare poftă de viaţă, vor cu ardoare să-şi facă o carieră, să-şi construiască viitorul. Şi nu doar rostesc aceste lucruri, ci au şi mărturii clare ale luptei lor cu societatea care de multe ori arată reticenţă faţă de deficienţele care pot fi observate la prima vedere.
Ca exemplu concret, am cunoscut o domnişoară care are 26 de ani, cu o deficienţă de vedere, paralizie a muşchilor ochilor. Este absolventă a facultăţii de litere, în prezent fiind profesoară la o şcoală specială pentru copilaşi cu probleme asemănătoare ei. Cu toate că are o astfel de problemă ( putea foarte vag să observe că mă aflu în faţa ei) a purtat pe chip, pe toată durata discuţiei noastre şi chiar şi după, un zâmbet larg.
NU multă lume zâmbeşte. Probleme are şi ea, şi nu doar financiare. Este dependentă de asistentul ei personal, mama în acest caz, dar cu toate astea nu s-a plafonat. NU a rămas la ideea că are o problemă şi nu mai poate să îşi continue viaţa. S-a confruntat cu diverşi oameni care au dat-o la o parte, probleme legislative, şi mă repet, probleme financiare, însă nu renunţă. Şi nu este singurul exemplu de acest gen.
Oare dacă s-ar face un studiu asupra persoanelor care luptă sau renunţă la construirea viselor lor, câţi ajung să spună că da, sunt pe calea reuşitei. Sunt sigură că nu foarte mulţi, şi asta pentru că nu vor cu adevărat să ajungă nişte învingători.
Pentru că există astfel de modele, eu sunt de părere că merită să le dăm o mai mare atenţie poveştior lor de viaţă şi să învăţăm de la ele, căci avem ce.