Eu obişnuiesc să caut partea bună a lucrurilor, căci dacă privim doar laturile negative, urâte o să sfârşim prin a spune că nimic nu este bun pe această lume, nimic nu este pe placul nostru.
Astfel am ajuns la concluzia ca acest lucru este valabil şi pentru romi, OAMENII care fac parte din etnia foarte rău privită de români în primul rând. De ce? Pentru că sunt membri ai etniei care au furat, cerşit. Dar oare sunt singurii făptaşi, este scris în tradiţiile lor că fac doar ei acest lucru? Sub nicio formă, se aplică zicală: “orice pădure are uscăciunile ei.”
Am căutat în istoria lor şi au ocupaţii tradiţionale chiar frumoase, specifice doar lor, ocupaţii la care noi românii (nu extind la locuitorii alor ţări) am apelat mereu. Dar bineînţeles că ne este greu să căutăm şi partea frumoasă a lucrurilor. Este mult mai uşor să îi definim pe toţi după nişte exemple şi să mergem mai departe.
Şi dacă tot am menţionat faptul că au ocupaţii tradiţionale frumoase, se merită şi să scriu câte puţin despre ele.
Cea mai importantă ocupaţie tradiţională a romilor este prelucrarea metalelor. Prelucrarea fierului cuprinde specializarea pe meserii: fierăritul, lăcătuşeria, potcovăria, caretăria şi feroneria. Fierarul confecţionează unelte agricole, obiecte de uz casnic, elemente de fier pentru construcţii şi instalaţii. Lăcătuşul face şi repară lacăte, zăvoare, balamale, chei şi diferite tipuri de încuietori de uşi şi de porţi. Potcovarii potcovesc cai, boi şi măgari. Caretăria sau legatul căruţei constă în trasul şinelor pe roţi şi confecţionarea legăturile de fier ale căruţelor sau săniilor.
Tinichigeria, în cadrul căreia se confecţionează burlane, jgheaburi şi acoperişuri, este meseria practicată mai ales de romii gabori. De prelucrarea aramei se ocupă căldărarii. Aceştia confecţionează şi repară vase de aramă de uz gospodăresc (cazane de fiert ţuica, căldări, tăvi, tigăi) sau de cult (cristelniţe pentru botez, căldăruşa de Bobotează, pocalul bisericesc). Cea mai importantă tehnică de lucru este alămirea ţigănească, procedeu vechi, transmis în cadrul familiei şi ţinut secret, care cuprinde marea măiestrie a ciocănirii aramei.
Cositorirea vaselor de aramă este o meserie aproape dispărută, de care s-au ocupat spoitorii. Unul dintre meşteşugurile tradiţionale ale romilor este şi prelucrarea metalelor preţioase, aur şi argint. Argintarii confecţionează bijuterii, piese de harnaşament (pinteni), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni), obiecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tăvi, solniţe aurite, cupe de argint aurite, ceşti) şi obiecte religioase (cădelniţe, sfeşnice, cristelniţe, candele, cruci). Se
remarcă tehnica filigranului, tehnica modelării în relief prin ciocănire şi arta încrustării cu pietre preţioase.
În cadrul prelucrării lemnului, ocupaţie a romilor rudari, s-au dezvoltat o serie de specializări: rudăritul propriu-zis practicat de butnari, cei care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, doniţe, maiuri de bătut rufe) şi de covătari / albieri, cei care fac albii şi coveţi; lingurăritul practicat de lingurari, cei care confecţionează linguri, linguriţe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul practicat de fusari, meşteri în confecţionarea fuselor; lădăritul practicat de lădari, specializaţi în mobilier (mese, scaune, dulapuri), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcriţe (cutii mici de lemn), hambare şi tronuri (lăzi mari de ţinut mălaiul sau alte cereale). O ramură distinctă este aceea a corfarilor, care împletesc corfe sau coşuri din nuiele de alun, de răchită sau de salcie.
În ceea ce priveşte lăutaria, aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii tradiţionale rome. Lista marilor nume de lăutari romi începe cu Barbu Lăutaru şi memorabila lui întâlnire cu Franz Liszt şi se încheie, în funcţie de epoca în care au trăit aceştia, cu Cristache Ciolac, Fănică Luca, Petrea Creţu Solcanu, lăutarii din Clejani, Grigoraş Dinicu, Fărîmiţă Lambru sau Ion Onoriu.
Între meseriile romilor pierdute sau aflate pe cale de dispariţie se numără: prelucrarea osului şi a cornului, prin care se realizau piepteni, nasturi, mânere de cuţit, mânere de pipă, capete de bâtă păstorească şi cornuri de praf de puşcă; prelucrarea pieilor de animale, prin care se confecţionau site şi ciururi; prelucrarea părului de animale, prin care se făceau perii, bidinele şi pensule; cărămidăritul, prin care se confecţionau cărămizi din lut nearse; geambăşia sau negustoria de cai, meserie practicată de către lovarii din Transilvania, despre care legendele spun că înţelegeau graiul cailor.
O altă ocupaţie a romilor, dispărută în zilele noastre, este ursăritul /umblatul cu ursul, ocupaţie practicată de către ursari, situată între spectacolul ambulant de circ şi vindecarea magică. Valorificând semnificaţia ursului ca strămoş totemic, simbol al puterii, fertilităţii şi reînnoirii ciclurilor naturii, animal htonian şi lunar, posedând virtuţi apotropaice şi taumaturgice, ursarii făceau din spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificaţii şi funcţii: apotropaică, de protecţie a casei de atacul animalelor sălbatice („dacă-ţi joacă ursul în bătătură nu te mai calcă ursul toată iarna”); iniţiatică, de fertilizare şi de fecundizare, după caz („călcătura ursului” este un joc ritualic prenupţial la feciori şi la fete); taumaturgică („călcătura ursului” vindecă de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate şi de alte „boli” induse prin mijloace magice sau prin forţe supranaturale libere).(Dictionarul de simboluri)