Are aproape 91 de ani, ochi albastri şi privire blândă, voce puternică si multe povesti de spus, cu detalii cu tot, pe care nu le incurca niciodata. Povestile zise acum 5 ani sunt identice cu cele de acum, lucru pentru care il invidiez, are o memorie foarte buna si greutatile vietii sau trecerea anilor nu i-au afectat-o.
La doi ani a rămas orfan de mamă, iar bunicii din partea ei au decis să-l crească, l-au dat şi la şcoală, având grijă de el până la 8 ani, vârstă la care a fost luat argat, de către un boier din sat. Când a terminat cele 4 clase necesare, a trecut la muncă, uşoară zice el, a mers cu oile, cu vacile, şi-a ajutat boierul, dar abia aştepta să facă 14 ani, vârstă la care i se permitea să treacă la muncă serioasă, la uzină.
A vrut el să muncească, avea planuri mari, însă la 18 ani a fost chemat la recrutare, începuse războiul, era nevoie de oameni puternici. Recomandările mai marilor îl indicau ca fiind om vrednic pentru apărarea patriei, astfel a ajuns să petreacă 2 ani în Regimentul 6 Vânători- Bălţi. Nu i-a fost greu, nu lăsase acasă familie care să-l aştepte, nu avea de sărutat scrisori de la copii sau nevastă, nu avea nimic. Doar 40 de prăjini de pământ primite în dar de la boierul său. Era tot ce avea, pământ. La urma urmei, tot pentru pământ se afla şi departe de casă.
În ’43 , cu 2 săptămâni înainte de Crăciun a fost trimis în ţară, pe jos; a ajuns la Iaşi chiar înainte de Paşte, primind şi aici atribuţiuni militare, verificarea armamentului celor din linia întâi. A fost trădat la ruşi de un basarabean şi astfel a fost victima unui proiectil, dar a scăpat cu viaţă, dar şi multe răni. S-a întors acasă în ’44, de Crăciun. Satul era plin de ruşi, dar nu s-a mai temut şi nu a mai plecat, a rămas în satul natal unde s-a căsătorit şi a avut 7 copii, 3 băieţi şi 4 fete. ( printre poveşti mai trage câte un oftat şi câte o scurtă privire la colajele cu pozele lor)
Nu i-a fost deloc uşor, nu a avut niciun fel de susţinere morală sau materială, bunica nu a lucrat, copiii îşi doreau să înveţe tot mai mult, nu mai erau de ajuns ca la el, doar 4 clase, respectiv două la bunica. Dar au reuşit, copiii le-au crescut, au ajuns la casele lor, şi-au cunoscut şi nepoţii. Bunica între timp s-a stins din viaţă, acum 25 de ani, fiind prima fiinţă care mi-a aşezat în braţe o pisică şi care, din spusele bunicului a zis să le iubesc toată viaţa pe aceste animale simpatice.
Aşadar pasiunea pentru pisici o am de la bunica, iar cea pentru biciclete de la el, bunicu, a avut din ’60, era singurul vehicol ce şi-l permitea şi iubea să meargă cu ea, îi plăcea mult să facă mişcare.
Toate detaliile acestea mi le-a prezentat el, bunicul Bursuc cel Mare, aşa cum îi spuneam când eram mică. Sper să fie sănătos încă mulţi ani, să rămână cel mai mare Bursuc!
De fiecare dată când îl vizitez îmi face câte un cadou, îmi dă câte un lucru din trecutul lui. Acum mi-a dăruit un ceas şi mi-a spus că l-a cumpărat în ziua în care m-am născut eu. Dar motivul pentru care mi-l dă în dar este altul, importanţa clipelor petrecute alături de cei dragi, clipe pe care le pot măsura cu un ceas, de-acum cu acest ceas.