Despre Rosia Montana stiam ca este o localitate miniera din Munții Apuseni, județul Alba si ca este resedinta comunei ce poarta acelasi nume, ce in trecut, pe la 131 (prima atestare a comunei), purta numele de Alburnus Maior. Dar astea nu erau singurele detalii ce le stiam pana in data de 15 august cand s-a dat startul Festivalului Fan Fest editia a 7-a.
Rosia Montana a devenit cunoscută după ce o companie română-canadiană, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a obţinut licența de concesiune pentru exploatare nr. 47/ 1999, pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană, licență obținută prin transfer de la Minvest SA Deva și nu prin licitație. Licența valabilă doar pentru exploatarea veche, a fost închisă în 2006.
RMGC a luat fiinţă în anul 1997, în județul Alba, având ca acţionari pe Gabriel Resources, firmă canadiană și acționar majoritar compania minieră de stat Minvest Deva și alți acționari minoritari. Proiectul minier de la Roșia Montană a fost prevăzut cu o durată de desfăşurare de 17 ani, pe o suprafață de 12 km², timp în care s-a estimat că se va realiza extragerea a aproximativ 300 tone de aur și 1600 tone de argint.
Aşadar bine a mai zis Octavian Goga prin versurile “munţii noştri aur poartă/noi cerşim din poartă-n poartă”. Aur avem, dar se pare că o dată cu extragerea lui, nu prea ştim să ne ocupăm de întreţinerea zonei respective. Mai exact, proiectul RMGC constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață, prin cianurare, din Europa care va cuprinde, în Valea Roșia, patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 hectare. Una din principalele temeri cu privire la acest proiect este legată de un posibil accident ecologic asemănător celui de la Baia Mare din anul 2000, când ruperea unui baraj al iazului de decantare a dus la poluarea cu cianură a Tisei și a Dunării, moartea a 1200 tone de pește și contaminarea resurselor de apă a 2 milioane de oameni.
Însă la Roşia Montană nu este vorba doar despre aur, cianură, ci de oameni în primul rând. Apariţia acestui proiect minier în zonă a împărţit localnicii în câte două tabere: susţinători ai proiectului, dar şi persoane împotriva acestuia. Sunt oameni care o viaţă s-au înţeles, au reuşit să comunice şi acum sunt învrăjbiţi unii împotriva celorlaţi, ba chiar nu îşi mai vorbesc. Unii au rămas fără locuinţă pentru o infimă sumă, au renunţat la acel ACASĂ unde şi-au crescut copiii, unde şi-au construit o familie, un rost, pentru o viaţă parţial mai bună.
Aşadar, cei din urmă au ales să renunţe la ceea ce au construit la vremea lor, pentru a ceda terenul în favoarea proiectului RMGC. Au primit în schimb bani şi o locuinţă special construită pentru cei asemeni lor. Dar viaţa la oraş este grea, preţurile sunt mult mai mari şi obişnuinţa unei case cu grădină şi cu legume cultivate în ea, pe unii i-a întors la acel ACASĂ ştiut, dar degeaba. Acceptând acei bani şi acea strămutare şi-au închis poarta spre trecut, mai exact au înaintat orbeşte în faţa vieţii lor din trecut, pentru a atinge o o alta, pare-se mai bună.
Şi mai sunt şi cei care au rămas cu demnitate să fie locuitori ai Roşiei Montane. Sunt acei oameni care au ţinut piept insistenţelor la renunţarea la locuşorul lor, la investiţiile sufleteşti, dar şi materiale. Au rămas singuri, trişti, fără parte din vecini, din prieteni, pierduţi pentru totdeauna, poate chiar străini şi de familie pentru că au refuzat cu străşnicie o cale mai bună de a-şi continua viaţa. Şi nici acum, după ceva ani, aceste persoane nu pot înţelege cum pot să renunţe unii oameni aşa de uşor la viaţa lor construită bucăţică cu bucăţică. Sunt conştienţi că mineritul este îndeletnicirea de bază în zona lor, însă ei nu înţeleg de ce acea bucată de rai a lor trebuie distrusă pentru le fi lor mai bine.
Este o poveste tristă aceasta, una reală şi care se tot construieşte pe zi ce trece. Umanitatea a căpătat o altă formă aici şi îmi pare rău pentru cei care au renunţat, dar acum se căiesc, îi admir pe cei puternici şi aş vrea să-i cunosc pe cei care au renunţat, dar au păstrat cu demnitate această alegere.