Sunt momente în evoluția asta a noastră în care ni se schimbă viața complet. În urmă cu 7 ani mi-a fost dat să trăiesc cele mai îngrozitoare clipe, fiind la un pas de a o pierde pe cea mai importantă ființă din viața mea, pe mama; medicii erau rezervați în a ne oferi șanse de supraviețuire. Supraviețuire, ce cuvânt mare mi-a fost dat să-nvăț atunci. Și nu simplu, ci în procente.
Prinsă cu nebuniile vârstei, lipsită de griji, puternică din fire nu am realizat până atunci cât de important este să sun acasă și să aud la capătul celălalt vocea mamei sau pe cea a tatei. La acel sfârșit de ianuarie, am simțit cum mi se năruie întreg universul, am făcut cele mai multe promisiuni și am cerut un singur lucru: să-mi fie mama în continuare alături.
Niște luni bune am simțit că mă aflu pe un colț de prăpastie, am uitat cum este să fac mofturi, să strâmb din nas la aproape orice, cum să nu mai refuz dorințele sau cerințele părinților și am învățat care sunt de fapt adevăratele valori în această viață.
Au trecut acele luni, au trecut de fapt niște ani, ne-am apropiat și mai tare, chiar dacă nu ne-am vorbit prea mult, l-am pierdut pe tata, am suferit și mai mult împreună. Nu-mi doresc decât să-mi fie sănătoasă, să-mi fie alături cât mai mulți ani, să-i aud vocea cât mai des.
Scriu aceste rânduri pentru că este singurul om care mi-a iertat orice, pentru că mi-a fost alături în fiecare moment în care am simțit că viața e nedreaptă cu mine, pentru că de fiecare dată când am fost tristă a simțit fără a-i mărturisi acest lucru sau, de multe ori, fără a-i recunoaște acest lucru; este persoana care a avut mereu încredere în mine, care m-a ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi; scriu aceste rânduri pentru că astăzi este ziua ei.
