De multe ori mă simt doborâtă de-a dreptul de viaţă. De multe ori simt că drumul meu se sfârşeşte. Şi asta nu cred că e coşmar, confuzie sau doar o clipă care trece grăbită prin mine.
Este ceva real, concret, ceva ce trebuie luat ca atare şi privit ca pe ceva ce face parte din programul nostru de maturizare. Şi acum nu încerc să vorbesc decât despre relaţiile mele cu cei din jur. Am şansa să interacţionez cu persoane calme sau irascibile sau calde sau extrem de reci. Şi atât timp cât aceste caractere nu reuşesc să se contopească cu al meu caracter, lucrurile capătă un contur greu de vizualizat şi astfel apar conflictele, gropile în drumul meu. Şi lipsindu-mi, să zicem, experienţa, este greu să nu mai cad din când în când în ele.
Şi aceste căzături bineînţeles că îmi provoacă răni. Şi astfel îmi pierd din curajul de a mai călători pe drumul meu însoţită. Ajung să mă simt ca un nisip într-o clepsidră. Curg. Mă pierd. Sunt clipe uitate într-o jumătate de sticlă.
Şi totuşi nu e totul după cum vreau eu. Şi cineva se apropie. Se opreşte. Întoarce astfel clepsidra. Şi o iau iarăşi de la capăt.
De aceea poate nu e drumul meu drept. Pentru că mă pierd în trecut, în visele mele, în momentele ce mi le doresc netrăite şi uitate.
Trăiesc în prezent, în trecut sau în viitor? Nici eu nu ştiu. Şi astfel iar ajung de unde am plecat. Nu este un coşmar sau poate totuşi este? Poate tocmai eu sunt o apariţie a tuturor coşmarurilor mele.