Lacrimile o napadisera, semn ca medicamentul isi facuse efectul. Dar oare erau lacrimi vii? Oare ea simtea vantul care ii mangaia pletele? Oare acele lacrimi ii topeau zambetul? Oare…Oare prin acele lacrimi ea isi elimina zambetul? Sau oare reprezentau partea curganda a viselor ei spulberate de acea realitate cruda.
Acest oare ascunde multe, ascunde zambetul ei, ascunde viata si suflul ce o face sa fie comuna cu ceilalti. Intr-adevar e deosebita prin felul ei de a infrunta viata, nu e puternica, nu vrea sa infrunte viata doar cu puterile ei, simte nevoia unui ajutor, a unui supliment.
E un ajutor care o face sa se transforme, o ajuta sa-si inchida cu o mai mare putere portita spre lumea ce o inconjoara. Si asta nu face decat sa-i spulbere puterea de a trai, de a fi, de a exista.
Dar se pare ca acesta o face sa se simta mult mai bine, se afla in lumea ei si doar aici poate vedea frumusetea pe care doar ea o doreste. Este ceva ce se naste in sufletul ei si continua a crea legaturi doar cu ceea ce ea considera ca ar ajuta-o sa fie fericita.
***
“A f fericit” uneori suna ca “am nevoie de apa”. E atat de greu sa vezi fericirea cand o ai, e asa usor sa o vezi cand ea nu mai este pentru tine.
Fericirea in viata nu se intalneste o singura data, ci de mai multe ori in mod diferit fata de prima fericire sau cea trecuta si pe un alt drum.
Fericirea pe care o cautam in oameni nu exista o vesnicie, caci oamenii nu sunt un cub perfect, nu sunt nemuritori.
Fericirea nu exista o vesnicie atunci cand o cauti intr-o singura parte. Nu s-a nascut niciun om care sa fi fost mereu fericit.
Fericirea nu se cauta asemenea unei comori, ea isi da intalnire cu tine atunci cand tu ai incetat sa o cauti. Ea a existat tot timpul in tine, te astepta sa te ridici si sa fii un om fericit.